De ce solidaritatea națională este ca o floare ce trebuie îngrijită

        Articolul prietenului de la Cluj Csaba Czabo „Solidaritatea naţională – limba maternă, călător clandestin” vizează o temă de importanță deosebită pentru oricare stat modern, mai ales pentru un stat european: asigurarea condițiilor necesare pentru dezvoltarea culturii unei comunități naționale minoritare, fapt care contribuie la dezvoltarea țării în care conviețuiește respectiva comunitate. Este clar că în cazul unei minorități naționale care are o țară mamă – în care se află cea mai mare parte a etniei respective, dezvoltarea culturii (a limbii și tradițiilor etnografice) va fi cu atât mai eficientă, cu cât vor fi realizate contacte intra-etnice, de exemplu, intra-maghiare, între maghiarii din România și cei din Ungaria. Este o axiomă faptul că lipsirea unei comunități naționale minoritare de legăturile firești cu frații săi din țara-mamă este o crimă împotriva poporului respectiv, luat în ansamblu. Acesta este chiar cazul părții de est a Principatului Moldovei – Basarabia – care de la 1812 a fost izolată printr-o frontieră rigidă pe Prut de restul teritoriului moldovenesc, care la 1859 a constituit împreună cu Valahia un stat nou: „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei” (Din 1866,  potrivit Constituției promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial România). Izolarea de România a funcționat și în perioada postbelică, deși statul român a făcut parte împreună cu URSS din structurile lagărului socialist (CAER și Tratatul de la Varșovia). 

            Ungaria reprezintă un exemplu demn de urmat în ceea ce privește sprijinul acordat comunităților etnice maghiare de peste hotare. La 18 octombrie 2010 Parlamentul Ungariei a adoptat o hotărâre de instituire a programului „Fără hotare” (Határtalanul), prin care a pus bazele conceptului noii solidarităţi „eu-moderne” pan-maghiare. Programul viza organizarea de excursii subvenţionate integral de stat pentru elevi din Ungaria în regiunile locuite de maghiari în ţările vecine (sudul Slovaciei, Voivodina, Transcarpatia şi Transilvania). Csaba Czabo scrie că este vorba de o modalitate de „socializare modernă, îndreptând toată societatea maghiară spre un alt nivel al înţelegerii noţiunii de solidaritate naţională, respectiv convieţuire etnică regională”. Conform statisticilor Ministerului Învăţământului din Ungaria, în 2015 se va ajunge la situaţia, în care să nu mai existe elev în Ungaria, care să nu fi văzut cu ochii săi ce înseamnă „să trăieşti cu inimă maghiară într-un alt stat, unde limba ta maternă nu este oficială”. Csaba Czabo a conchis: „Practic la 18 octombrie 2010 s-au depus bazele grele ale unei solidarităţi pan-maghiare «eu-moderne», îndreptată nu împotriva altora, ci spre o unire virtuală a tuturor tinerilor maghiari”.

Pe drept cuvânt, ziaristul clujean se întreabă: „Oare de ce nu se iniţiază şi în România un proiect Fără Graniţe (Határtalanul) pe modelul maghiar, oferind excursii gratuite – subvenţionate integral – pentru elevii din Ţara Mamă, ca să se lămurească singuri, ce înseamnă să trăieşti cu inima română într-o ţară unde limba ta maternă nu este oficială?” – Serbia (valea Timocului), Transcarpatia Ucraineană (Teceu, etc.), zona Cernăuţi (nordul Bucovinei), Herţa, nordul Basarabiei, regiunea Odesa (sudul Basarabiei și Transnistria ucraineană) ş. a.. Csaba Czabo s-a arătat convins că odată cu începerea acestui „convoi al solidarităţii” spre regiuni locuite de români, „s-ar schimba multe lucruri şi în Transilvania pe tema limbii materne ca atare, sau a înscripţiilor bilingve în acele locuri, unde minorităţile – fiind ele de orice culoare – pledează pentru acestea”. „Dacă ar vedea omul de rând cum se chinuiesc românii din Ucraina să amplaseze câte-o tăbliţă ici colo în limba română, cum încearcă să semnaleze cu gesturi mai mici sau mai mari către autorităţile ucrainene faptul, că ei nu sunt ucraineni de origine română, ci pur și simplu români, ar fi altă viaţă multilingvistică pe la noi, în România. Lumea ar înţelege mult mai bine, ce înseamnă de facto păstrarea identităţii naţionale a unei comunităţi, ce dimensiuni are termenul de asimilare şi care sunt formele de luptă paşnică ale organizaţiilor minoritare. După această «reîntregire virtuală» tinerească, realizată prin acest program Fără graniţă, s-ar înţelege mult mai bine şi rolul învăţământului în limba maternă (şcoli cu predare exclusivă în limba română, secţii autonome de învăţământ românesc alături de cele ucrainene sau sârbe), sau rolul complex al bisericilor al căror limbă de desfăşurare este alta, decât al statului (româna şi nu ucraineana, rusa sau sârba în cazul minorităţilor româneşti, respectiv maghiara în România). Astfel am putea ajunge într-un mod firesc la ideea – ba chiar starea psiho-socială – conform căreia multilingvismul real este benefic în orice parte al Europei vechi şi noi, şi nu înseamnă sfidare la adresa limbii oficiale a statului. Limba maternă trăieşte ca şi pasărea: trece peste graniţe, ca şi un călător clandestin. Nu-şi face griji pentru paşapoarte, naş sau tichete”.

         Sunt perfect de acord cu Csaba Czabo în ceea ce privește interdependența stărilor de lucruri din statele europene, mai cu seamă din cele vecine. Dacă tinerele generații de români din România vor vedea starea deloc de invidiat în care își dezvoltă cultura și își păstrează tradițiile românii din Timoc, Cernăuți, Herța sau Teceu, ele vor fi cu atât mai deschise spre realizarea proiectelor culturale ale minorității maghiare din România. Astfel, prin inițiativa sa vizând promovarea unui program de stat privind excursii ale elevilor din România în teritoriile de peste hotare, în care conviețuiesc comunități române, Csaba Czabo face un mare serviciu poporului român de pretutindeni, care nu s-a învrednicit de oameni politici inimoși, care să se gândească ei înșiși la necesitatea consolidării solidatirății tinerelor generații de români de pretutindeni, deci a viitorului poporului român. Inițiativa lui Csaba Czabo este exemplul viu al proverbului românesc: „Bine faci, bine găsești”, căci este indubitabil faptul că văzând greutățile conaționalilor de peste hotare, elevii români care își vor vizita confrații vor fi mai sensibili la doleanțele și cerințele comunității maghiare din România. Dar îl vor auzi oare reprezentanți puterii politice de la București pe Csaba Czabo? Vor adopta și implementa ei oare proiectul propus de ziaristul clujean? Sau este nevoie ca la conducerea României să ajungă maghiari pentru ca solidaritatea românilor din țară și a celor de peste hotare să devină o prioritate pentru statul român, respectiv să fie adoptate și implementate programe concrete și eficiente care să o realizeze? 

Solidaritatea națională este ca o floare: dacă nu este îngrijită, ea se poate ofili și poate dispărea. Prin programul „Fără frontiere”, Ungaria este un exemplu remarcabil de investiție în solidaritatea națională, în persoana tinerelor generații – de fapt, în viitorul țării. Este un exemplu bun atât pentru România, cât și pentru Republica Moldova.

Solidaritatea naţională – limba maternă, călător clandestin, de Csaba Czabo 

La 18 octombrie 2010 Parlamentul Ungariei a pus bazele conceptului noii solidarităţi “eu-moderne” pan-maghiare. În această zi s-a adoptat hotărârea conform căreia excursiile   organizate pentru elevi în regiunile locuite de maghiari care trăiesc “în regim” minoritar în ţările vecine ale Ungariei, vor fi subvenţionate integral de stat. Cu alte cuvinte, prin această hotărâre elevii din Ungaria – viitorul naţiunii maghiare – au fost stimulaţi într-un stil aşa de “cool”  să viziteze comunităţile maghiare din statele învecinate, încât această “ofertă” a statului a generat o adevărată mişcare tinerească de socializare modernă, îndreptând toată societatea maghiară spre un alt nivel de înţelegerii noţiunii de solidaritate naţională, respectiv convieţuire etnică regională.

La început aceste excursii  gratuite au fost cât de cât superficiale, profesorii din Ungaria bazându-se mai mult pe preconcepţiile standard când calculau etapele opririlor. Se cunoşteau 5-6 “locuri secuieşti”, cetatea Deva, Hunedoara, casa Matei şi repede repede acasă prin Valea Crişului Repede, cu multe informaţii faptice şi geografice dar cu relativ puţine trăiri sentimentale. Puţinătatea acestor senzaţii s-a datorat în primul rând grosimii pereţilor de hârtie dintre lumea tineretului unguresc, vrăjit de curtea luminoasă a miraculoasei Budapesta, şi maghiarii din Transilvania – mult mai retraşi şi mai obişnuiţi cu zilele molcom-colorate ale Transilvaniei. Am putea compara această întâlnire sau chiar ciocnire paşnică adolescent-huntingtoniană a celor două comunităţi juvenile cu o eventuală expoziţie postmodernă, unde pe acelaşi perete s-ar găsi înrămate în albastru deschis graffiti-uri de subway împreună cu colografii bazate pe peisaje foioase.

Odată cu creşterea frecvenţei vizitelor, creşterea calităţii excursiilor şi subţierea zidurilor de hârtie au început să apară primele contacte reale de regăsire între cele două părţi. Prin miile de discuţii, miile de relaţii umane, au încolţit semnele grele ale catarsisului regăsirii. – Noi suntem maghiari, ca şi voi. Voi sunteţi maghiari, ca şi noi…

Aşa au învăţat odată pentru totdeauna elevii din Ungaria, că maghiarii din Transilvania nu sunt români care vorbesc ungureşte. Accentual lor secuiesc sau românesc nu înseamnă deloc, că s-au îndepărtat de naţiunea maghiară, ba chiar dimpotrivă: ei sunt cei care completează cvaziperfect hotarele  erodate ale spaţiul lingvistic maghiar.

Conform statisticilor Ministerului Învăţământului din ţara vecină, în 2015 se va ajunge la situaţia în care să nu mai existe elev în Ungaria, care n-ar fi văzut cu ochii săi ce înseamnă să trăieşti cu inimă maghiară într-un alt stat, unde limba ta maternă nu este oficială. Poate că această statistică poate fi interpretată în fel şi fel de chipuri, însă sâmburele realităţii este acesta: mii şi mii de adolescenţi unguri şi-au făcut personal imagine despre maghiarii din sudul Slovaciei, Voivodina, Transcarpatia şi Transilvania.

Practic la 18 octombrie 2010 s-au depus bazele grele ale unei solidarităţi pan-maghiare “eu-moderne”, îndreptată nu împotriva altora, ci spre o unire virtuală a tuturor tinerilor maghiari. Această coeziune este simţită zi cu zi: nu prea găseşti în Ungaria de azi tineri, care să nu ştie unde este Clujul, zona Călata, Turda, Scaunul Arieşului, Scaunele Secuieşti, Braşovul şi ceangăii din Săcele. Aproximativ – desigur.

Programul Fără hotare (Határtalanul) a fost deci un succes uriaş – deşi nu consuma miliarde din bugetul Ungariei, şi nu avea nevoie de investiţii ieşite din comun. A fost o idee pe cât de simplă, pe atât de pură şi dătătoare de speranţe. Simplu, ca bună ziua.

De câte ori văd grupurile de elevi din Ungaria grăbindu-se gălăgios pe străzile Clujului spre frumoasele amintiri ale istoriei maghiare, îmi vin în minte două lucruri. În primul rând, data la care s-au repus paşnic bazele unei reîntregiri virtuale a tuturor tinerilor maghiari din Europa:  18 octombrie 2010. Da, acest eveniment petrecut acum patru ani, deşi nu este reţinut de analele realizărilor social-politice ungare într-un mod mai accentuat, a reuşit să schimbe multe din concepţiile celor din Ungaria post-socialistă despre “maghiaritatea” maghiarilor din ţările limitrofe.

Iar al doilea gând mă îndreaptă spre românii care trăiesc în afara graniţelor României. Republica Moldova, Serbia (valea Timocului), Transcarpatia Ucraineană (Teceu, etc.), zona Cernăuţi şi Herţa (Bucovina Ucraineană), Odesa şi împrejurimile (Bolgrad, etc.) şi multe altele.

Oare de ce nu se iniţiază şi în România un proiect Fără Graniţe (Határtalanul) pe modelul maghiar, oferind excursii gratuite – subvenţionate integral – pentru elevii din Ţara Mamă, ca să se lămurească singuri, ce înseamnă să trăieşti cu inima română într-o ţară unde limba ta maternă nu este oficială? Să te ţii de mână cu românii-moldovenii tăi, şi să-ţi vină lacrimi în ochi, când îţi arată steagurile româneşti ascunse în pod…

Eu sunt convins, că odată cu începerea acestui “convoi al solidarităţii” spre Republica Moldova, Cernăuţi, Herţa, Odesa, Bolgrad, Teceu, Timoc şi celălalte regiuni locuite de români, s-ar schimba multe lucruri şi în Transilvania pe tema limbii materne ca atare, sau a înscripţiilor bilingve în acele locuri, unde minorităţile – fiind ele de orice culoare – pledează pentru acestea.

Ar fi total alta atitudinea societăţii faţă de iniţiativele civice din Târgu Mureş, care vizează inscripţionarea bilingvă a străzilor, sau chiar a produselor agricole de la piaţă.

Nu demult la intrarea în Cluj dinspre Turda, una dintre zecile de grupări civice care luptă pentru multilingvismul real în Transilvania, a amplasat o tăbliţă sub denumirea de Cluj, pe care puteai citi: Kolozsvár – Klausenburg.  Fireşte, tăbliţa a fost deşurubată (n-avea autorizaţie de amplasare) dar multă lume a zâmbit, când a văzut tăbliţa în acele câteva zile...

Dacă ar vedea omul de rând cum se chinuiesc românii din Ucraina să amplaseze câte-o tăbliţă ici colo în limba română, cum încearcă să semnaleze cu gesturi mai mici sau mai mari către autorităţile ucrainene faptul, că ei nu sunt ucraineni de origine română, ci pur și simplu români, ar fi altă viaţă multilingvistică pe la noi, în România. Lumea ar înţelege mult mai bine, ce înseamnă de facto păstrarea identităţii naţionale a unei comunităţi, ce dimensiuni are termenul de asimilare şi care sunt formele de luptă paşnică ale organizaţiilor minoritare. După această „reîntregire virtuală” tinerească, realizată prin acest program Fără graniţă, s-ar înţelege mult mai bine şi rolul învăţământului în limba maternă (şcoli cu predare exclusivă în limba română, secţii autonome de învăţământ românesc alături de cele ucrainene sau sârbe), sau rolul complex al bisericilor al căror limbă de desfăşurare este alta, decât al statului (româna şi nu ucraineana, rusa sau sârba în cazul minorităţilor româneşti, respectiv maghiara în România).

Astfel am putea ajunge într-un mod firesc la ideea – ba chiar starea psiho-socială – conform căreia multilingvismul real este benefic în orice parte al Europei vechi şi noi, şi nu înseamnă sfidare la adresa limbii oficiale a statului. 

Limba maternă trăieşte ca şi pasărea: trece peste graniţe, ca şi un călător clandestin. Nu-şi face griji pentru paşapoarte, naş sau tichete.