joi, 31 iulie 2014

Integrarea europeană: sacrificarea poporului de către guvernaţi?

Preşedintele Comisiei parlamentare Buget, Economie, Finanţe, Veaceslav Ioniţă, a acuzat Guvernul că şi-a angajat răspunderea pentru legi care instituie scheme de fraudare a banilor publici, de peste 1 miliard de lei. Preşedintele Parlamentului, Igor Corman, a anunţat că a solicitat Guvernului să examineze situația... V. Ioniţă a acuzat Guvernul, I. Corman a solicitat ca Guvernul să fie controlat  de către Guvern, în vederea demascării fraudei. Sau I. Corman şi compania (coaliţia parlamentară care deţine puterea) sunt superobosiţi (nu îşi mai dau seama ce spun, poate nu întâmplător au plecat în concedii, deşi ar fi trebuit să lucreze până la 31 iulie), sau îi cred pe alegătorii din Republica Moldova idioţi, care o să-i revoteze indiferent de ce fac şi ce spun...
Eu nu pot să cred că poporul Republicii Moldova – poporul lui Dumnezeu (97% ortodocşi) – este un popor de neînţelegători. Pe ce mizează atunci guvernanţii, tratând într-un hal fără de hal cetăţenii moldoveni? Cred că mizează pe faptul că, după cum speră ei, au reuşit să-i manipuleze, să le inducă ideea că „integrarea europeană”, „europenizarea” înseamnă altceva decât ceea ce înseamnă cu adevărat, altceva decât principiul nr. 1 după care funcţionează Uniunea Europeană: guvernanţii servesc poporul. Iar servirea poporului se face prin asigurarea condiţiilor necesare pentru realizarea capacităţilor fiecărui cetăţean în ţara sa. Decoraţiile pentru „integrarea europeană”, pe care guvernanţii moldoveni şi le-au împărţit recent cu duiumul, într-o ţară din care sute de mii de cetăţeni sunt plecaţi pentru că nu se pot realiza acasă din cauza corupţiei şi delapidărilor guvernanţilor (despre care a declarat şi Ioniţă), din care cauză RM este cea mai săracă ţară din Europa, arată starea de ipocrizie şi fariseism în care se află clasa politică moldovenească.
Nu cred că actualii guvernanţi vor reuşi să inducă în societate ideea că integrarea europeană este posibilă prin păstrarea atitudinii şi practicilor totalitare (sovietice), după care ceea ce contează este viitorul – comunismul, pentru care poporul, care trăieşte în sărăcie, trebuie să se sacrifice, în timp ce nomenclatura trăieşte în vile şi se bucură de viaţă. Se pare că actualii guvernanţi au înlocuit ideea de comunism cu ideea de „integrare europeană”, iar restul a rămas pe vechi: generaţiile viitoare vor trăi bine, cele de azi trebuie să se sacrifice, iar ei, guvernanţii, se lăfăie sporindu-şi veniturile, după cum susţine Ioniţă – delapidând în voie...
Ce bine ar fi ca măcar în ceasul al 12-lea, după ce au ridicat decoraţii de stat pentru „integrarea europeană”, guvernanţii să înţeleagă că civilizaţia europeană, Uniunea Europeană, integrarea europeană înseamnă servirea poporului de către guvernanţi, sacrificarea guvernanţilor pentru popor, nu sacrificarea poporului de către guvernanţi...    

© Pentru republicarea articolului sau a unor părți din el, este obligatorie obţinerea acordului autorului (titularului blog-ului).      

duminică, 27 iulie 2014

Decorarea guvernanţilor pentru integrarea europeană: când mijloacele sunt confundate cu scopul

Joi, 24 iulie, președintele Nicolae Timofti a semnat un decret privind conferirea distincțiilor de stat unui grup de deputați, miniștri, membri ai Guvernului și înalți funcționari publici, „care au contribuit decisiv la desăvârșirea obiectivului major de politică externă al Republicii Moldova – asocierea politică și integrarea economică cu Uniunea Europeană”, se specifica într-un comunicat al Președinției. Șeful statului a acordat decorațiile la propunerea Ministerului Afacerilor Externe și Integrării Europene, precum și a partidelor care formează Coaliția pentru Guvernare Pro-Europeană (Partidul Liberal Democrat, Partidul Democrat și Partidul Liberal Reformator). Ordinele și medaliile au fost atribuite „în semn de înaltă apreciere a contribuției la promovarea reformelor bazate pe valorile și standardele europene, pentru merite deosebite în asigurarea negocierii, semnării şi ratificării Acordului de asociere Republica Moldova – Uniunea Europeană, aportul la liberalizarea regimului de vize cu statele membre ale UE și ale spațiului Schengen și activitate intensă în vederea sporirii prestigiului țării pe plan internațional”. 
Integrarea europeană (liberalizarea regimului de vize și Acordul de Asociere) nu este un scop, ci un mijloc pentru realizarea intereselor naționale ale țării: asigurarea bunăstării fiecărui cetățean și asigurarea securității (atât personale cât și a statului – integritatea sa teritorială). Nu se văd realizări în acest sens. Dimpotrivă. Criminalii se simt în voie să comită crime de răsunet. Devalorizarea galopantă a leului face ca salariile şi pensiile să ţină tot mai greu piept creşterii preţurilor. În urma înrăutăţirii relaţiilor guvernanţilor de la Chişinău cu Federaţia Rusă producătorii agricoli riscă să înregistreze pierderi de 150 milioane de dolari.     
Iată de ce actualii guvernanți moldoveni, care s-au decorat între ei, sunt ca nişte medici care se bucură nu pentru că au vindecat pacientul, ci pentru că i-au făcut două injecții. Poate că persoane cu o abordare înțeleaptă ar aștepta să vadă efectul – s-ar decora pentru realizarea scopului, nu pentru folosirea de mijloace? Şi mijloacele nici măcar nu sunt folosite încă în totalitatea lor. Implementarea Acordului de Asociere este de abia la început...
Chiar dacă nu este logică decorarea guvernanţilor, se poate deduce un sens al evenimentului de joi. Dacă pornim de la ipoteza că guvernanţilor nu le pasă de electoratul ţării, dacă guvernanţii nu se identifică cu nevoile şi grijile cetăţenilor RM, inclusiv ale celor care au fost nevoiţi să plece la muncă în străinătate pentru a-şi întreţine copiii, atunci bucuria protipendadei este justificată: veniturile lor personale cresc constant (conform declaraţiilor pe venit), deputaţii au primit şi anul acesta concediale de 18.880 de lei (20.480 de lei au primit preşedinţii de comisii şi circa 23.000 de lei – conducerea Parlamentului). Cetăţenii respectivi sunt împliniţi, realizaţi material. Şi au considerat că pentru aceasta merită decoraţii de stat...

© Pentru republicarea (preluarea) articolului sau a unor părți din el, este obligatorie obţinerea acordului autorului (titularului blog-ului). 

duminică, 13 iulie 2014

De ce solidaritatea națională este ca o floare ce trebuie îngrijită

        Articolul prietenului de la Cluj Csaba Czabo „Solidaritatea naţională – limba maternă, călător clandestin” vizează o temă de importanță deosebită pentru oricare stat modern, mai ales pentru un stat european: asigurarea condițiilor necesare pentru dezvoltarea culturii unei comunități naționale minoritare, fapt care contribuie la dezvoltarea țării în care conviețuiește respectiva comunitate. Este clar că în cazul unei minorități naționale care are o țară mamă – în care se află cea mai mare parte a etniei respective, dezvoltarea culturii (a limbii și tradițiilor etnografice) va fi cu atât mai eficientă, cu cât vor fi realizate contacte intra-etnice, de exemplu, intra-maghiare, între maghiarii din România și cei din Ungaria. Este o axiomă faptul că lipsirea unei comunități naționale minoritare de legăturile firești cu frații săi din țara-mamă este o crimă împotriva poporului respectiv, luat în ansamblu. Acesta este chiar cazul părții de est a Principatului Moldovei – Basarabia – care de la 1812 a fost izolată printr-o frontieră rigidă pe Prut de restul teritoriului moldovenesc, care la 1859 a constituit împreună cu Valahia un stat nou: „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei” (Din 1866,  potrivit Constituției promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial România). Izolarea de România a funcționat și în perioada postbelică, deși statul român a făcut parte împreună cu URSS din structurile lagărului socialist (CAER și Tratatul de la Varșovia). 
            Ungaria reprezintă un exemplu demn de urmat în ceea ce privește sprijinul acordat comunităților etnice maghiare de peste hotare. La 18 octombrie 2010 Parlamentul Ungariei a adoptat o hotărâre de instituire a programului „Fără hotare” (Határtalanul), prin care a pus bazele conceptului noii solidarităţi „eu-moderne” pan-maghiare. Programul viza organizarea de excursii subvenţionate integral de stat pentru elevi din Ungaria în regiunile locuite de maghiari în ţările vecine (sudul Slovaciei, Voivodina, Transcarpatia şi Transilvania). Csaba Czabo scrie că este vorba de o modalitate de „socializare modernă, îndreptând toată societatea maghiară spre un alt nivel al înţelegerii noţiunii de solidaritate naţională, respectiv convieţuire etnică regională”. Conform statisticilor Ministerului Învăţământului din Ungaria, în 2015 se va ajunge la situaţia, în care să nu mai existe elev în Ungaria, care să nu fi văzut cu ochii săi ce înseamnă „să trăieşti cu inimă maghiară într-un alt stat, unde limba ta maternă nu este oficială”. Csaba Czabo a conchis: „Practic la 18 octombrie 2010 s-au depus bazele grele ale unei solidarităţi pan-maghiare «eu-moderne», îndreptată nu împotriva altora, ci spre o unire virtuală a tuturor tinerilor maghiari”.
Pe drept cuvânt, ziaristul clujean se întreabă: „Oare de ce nu se iniţiază şi în România un proiect Fără Graniţe (Határtalanul) pe modelul maghiar, oferind excursii gratuite – subvenţionate integral – pentru elevii din Ţara Mamă, ca să se lămurească singuri, ce înseamnă să trăieşti cu inima română într-o ţară unde limba ta maternă nu este oficială?” – Serbia (valea Timocului), Transcarpatia Ucraineană (Teceu, etc.), zona Cernăuţi (nordul Bucovinei), Herţa, nordul Basarabiei, regiunea Odesa (sudul Basarabiei și Transnistria ucraineană) ş. a.. Csaba Czabo s-a arătat convins că odată cu începerea acestui „convoi al solidarităţii” spre regiuni locuite de români, „s-ar schimba multe lucruri şi în Transilvania pe tema limbii materne ca atare, sau a înscripţiilor bilingve în acele locuri, unde minorităţile – fiind ele de orice culoare – pledează pentru acestea”. „Dacă ar vedea omul de rând cum se chinuiesc românii din Ucraina să amplaseze câte-o tăbliţă ici colo în limba română, cum încearcă să semnaleze cu gesturi mai mici sau mai mari către autorităţile ucrainene faptul, că ei nu sunt ucraineni de origine română, ci pur și simplu români, ar fi altă viaţă multilingvistică pe la noi, în România. Lumea ar înţelege mult mai bine, ce înseamnă de facto păstrarea identităţii naţionale a unei comunităţi, ce dimensiuni are termenul de asimilare şi care sunt formele de luptă paşnică ale organizaţiilor minoritare. După această «reîntregire virtuală» tinerească, realizată prin acest program Fără graniţă, s-ar înţelege mult mai bine şi rolul învăţământului în limba maternă (şcoli cu predare exclusivă în limba română, secţii autonome de învăţământ românesc alături de cele ucrainene sau sârbe), sau rolul complex al bisericilor al căror limbă de desfăşurare este alta, decât al statului (româna şi nu ucraineana, rusa sau sârba în cazul minorităţilor româneşti, respectiv maghiara în România). Astfel am putea ajunge într-un mod firesc la ideea – ba chiar starea psiho-socială – conform căreia multilingvismul real este benefic în orice parte al Europei vechi şi noi, şi nu înseamnă sfidare la adresa limbii oficiale a statului. Limba maternă trăieşte ca şi pasărea: trece peste graniţe, ca şi un călător clandestin. Nu-şi face griji pentru paşapoarte, naş sau tichete”.
         Sunt perfect de acord cu Csaba Czabo în ceea ce privește interdependența stărilor de lucruri din statele europene, mai cu seamă din cele vecine. Dacă tinerele generații de români din România vor vedea starea deloc de invidiat în care își dezvoltă cultura și își păstrează tradițiile românii din Timoc, Cernăuți, Herța sau Teceu, ele vor fi cu atât mai deschise spre realizarea proiectelor culturale ale minorității maghiare din România. Astfel, prin inițiativa sa vizând promovarea unui program de stat privind excursii ale elevilor din România în teritoriile de peste hotare, în care conviețuiesc comunități române, Csaba Czabo face un mare serviciu poporului român de pretutindeni, care nu s-a învrednicit de oameni politici inimoși, care să se gândească ei înșiși la necesitatea consolidării solidatirății tinerelor generații de români de pretutindeni, deci a viitorului poporului român. Inițiativa lui Csaba Czabo este exemplul viu al proverbului românesc: „Bine faci, bine găsești”, căci este indubitabil faptul că văzând greutățile conaționalilor de peste hotare, elevii români care își vor vizita confrații vor fi mai sensibili la doleanțele și cerințele comunității maghiare din România. Dar îl vor auzi oare reprezentanți puterii politice de la București pe Csaba Czabo? Vor adopta și implementa ei oare proiectul propus de ziaristul clujean? Sau este nevoie ca la conducerea României să ajungă maghiari pentru ca solidaritatea românilor din țară și a celor de peste hotare să devină o prioritate pentru statul român, respectiv să fie adoptate și implementate programe concrete și eficiente care să o realizeze? 

Solidaritatea națională este ca o floare: dacă nu este îngrijită, ea se poate ofili și poate dispărea. Prin programul „Fără frontiere”, Ungaria este un exemplu remarcabil de investiție în solidaritatea națională, în persoana tinerelor generații – de fapt, în viitorul țării. Este un exemplu bun atât pentru România, cât și pentru Republica Moldova.

Solidaritatea naţională – limba maternă, călător clandestin, de Csaba Czabo 


La 18 octombrie 2010 Parlamentul Ungariei a pus bazele conceptului noii solidarităţi “eu-moderne” pan-maghiare. În această zi s-a adoptat hotărârea conform căreia excursiile   organizate pentru elevi în regiunile locuite de maghiari care trăiesc “în regim” minoritar în ţările vecine ale Ungariei, vor fi subvenţionate integral de stat. Cu alte cuvinte, prin această hotărâre elevii din Ungaria – viitorul naţiunii maghiare – au fost stimulaţi într-un stil aşa de “cool”  să viziteze comunităţile maghiare din statele învecinate, încât această “ofertă” a statului a generat o adevărată mişcare tinerească de socializare modernă, îndreptând toată societatea maghiară spre un alt nivel de înţelegerii noţiunii de solidaritate naţională, respectiv convieţuire etnică regională.
La început aceste excursii  gratuite au fost cât de cât superficiale, profesorii din Ungaria bazându-se mai mult pe preconcepţiile standard când calculau etapele opririlor. Se cunoşteau 5-6 “locuri secuieşti”, cetatea Deva, Hunedoara, casa Matei şi repede repede acasă prin Valea Crişului Repede, cu multe informaţii faptice şi geografice dar cu relativ puţine trăiri sentimentale. Puţinătatea acestor senzaţii s-a datorat în primul rând grosimii pereţilor de hârtie dintre lumea tineretului unguresc, vrăjit de curtea luminoasă a miraculoasei Budapesta, şi maghiarii din Transilvania – mult mai retraşi şi mai obişnuiţi cu zilele molcom-colorate ale Transilvaniei. Am putea compara această întâlnire sau chiar ciocnire paşnică adolescent-huntingtoniană a celor două comunităţi juvenile cu o eventuală expoziţie postmodernă, unde pe acelaşi perete s-ar găsi înrămate în albastru deschis graffiti-uri de subway împreună cu colografii bazate pe peisaje foioase.
Odată cu creşterea frecvenţei vizitelor, creşterea calităţii excursiilor şi subţierea zidurilor de hârtie au început să apară primele contacte reale de regăsire între cele două părţi. Prin miile de discuţii, miile de relaţii umane, au încolţit semnele grele ale catarsisului regăsirii. – Noi suntem maghiari, ca şi voi. Voi sunteţi maghiari, ca şi noi…
Aşa au învăţat odată pentru totdeauna elevii din Ungaria, că maghiarii din Transilvania nu sunt români care vorbesc ungureşte. Accentual lor secuiesc sau românesc nu înseamnă deloc, că s-au îndepărtat de naţiunea maghiară, ba chiar dimpotrivă: ei sunt cei care completează cvaziperfect hotarele  erodate ale spaţiul lingvistic maghiar.
Conform statisticilor Ministerului Învăţământului din ţara vecină, în 2015 se va ajunge la situaţia în care să nu mai existe elev în Ungaria, care n-ar fi văzut cu ochii săi ce înseamnă să trăieşti cu inimă maghiară într-un alt stat, unde limba ta maternă nu este oficială. Poate că această statistică poate fi interpretată în fel şi fel de chipuri, însă sâmburele realităţii este acesta: mii şi mii de adolescenţi unguri şi-au făcut personal imagine despre maghiarii din sudul Slovaciei, Voivodina, Transcarpatia şi Transilvania.
Practic la 18 octombrie 2010 s-au depus bazele grele ale unei solidarităţi pan-maghiare “eu-moderne”, îndreptată nu împotriva altora, ci spre o unire virtuală a tuturor tinerilor maghiari. Această coeziune este simţită zi cu zi: nu prea găseşti în Ungaria de azi tineri, care să nu ştie unde este Clujul, zona Călata, Turda, Scaunul Arieşului, Scaunele Secuieşti, Braşovul şi ceangăii din Săcele. Aproximativ – desigur.
Programul Fără hotare (Határtalanul) a fost deci un succes uriaş – deşi nu consuma miliarde din bugetul Ungariei, şi nu avea nevoie de investiţii ieşite din comun. A fost o idee pe cât de simplă, pe atât de pură şi dătătoare de speranţe. Simplu, ca bună ziua.
De câte ori văd grupurile de elevi din Ungaria grăbindu-se gălăgios pe străzile Clujului spre frumoasele amintiri ale istoriei maghiare, îmi vin în minte două lucruri. În primul rând, data la care s-au repus paşnic bazele unei reîntregiri virtuale a tuturor tinerilor maghiari din Europa:  18 octombrie 2010. Da, acest eveniment petrecut acum patru ani, deşi nu este reţinut de analele realizărilor social-politice ungare într-un mod mai accentuat, a reuşit să schimbe multe din concepţiile celor din Ungaria post-socialistă despre “maghiaritatea” maghiarilor din ţările limitrofe.
Iar al doilea gând mă îndreaptă spre românii care trăiesc în afara graniţelor României. Republica Moldova, Serbia (valea Timocului), Transcarpatia Ucraineană (Teceu, etc.), zona Cernăuţi şi Herţa (Bucovina Ucraineană), Odesa şi împrejurimile (Bolgrad, etc.) şi multe altele.
Oare de ce nu se iniţiază şi în România un proiect Fără Graniţe (Határtalanul) pe modelul maghiar, oferind excursii gratuite – subvenţionate integral – pentru elevii din Ţara Mamă, ca să se lămurească singuri, ce înseamnă să trăieşti cu inima română într-o ţară unde limba ta maternă nu este oficială? Să te ţii de mână cu românii-moldovenii tăi, şi să-ţi vină lacrimi în ochi, când îţi arată steagurile româneşti ascunse în pod…
Eu sunt convins, că odată cu începerea acestui “convoi al solidarităţii” spre Republica Moldova, Cernăuţi, Herţa, Odesa, Bolgrad, Teceu, Timoc şi celălalte regiuni locuite de români, s-ar schimba multe lucruri şi în Transilvania pe tema limbii materne ca atare, sau a înscripţiilor bilingve în acele locuri, unde minorităţile – fiind ele de orice culoare – pledează pentru acestea.
Ar fi total alta atitudinea societăţii faţă de iniţiativele civice din Târgu Mureş, care vizează inscripţionarea bilingvă a străzilor, sau chiar a produselor agricole de la piaţă.
Nu demult la intrarea în Cluj dinspre Turda, una dintre zecile de grupări civice care luptă pentru multilingvismul real în Transilvania, a amplasat o tăbliţă sub denumirea de Cluj, pe care puteai citi: Kolozsvár – Klausenburg.  Fireşte, tăbliţa a fost deşurubată (n-avea autorizaţie de amplasare) dar multă lume a zâmbit, când a văzut tăbliţa în acele câteva zile...
Dacă ar vedea omul de rând cum se chinuiesc românii din Ucraina să amplaseze câte-o tăbliţă ici colo în limba română, cum încearcă să semnaleze cu gesturi mai mici sau mai mari către autorităţile ucrainene faptul, că ei nu sunt ucraineni de origine română, ci pur și simplu români, ar fi altă viaţă multilingvistică pe la noi, în România. Lumea ar înţelege mult mai bine, ce înseamnă de facto păstrarea identităţii naţionale a unei comunităţi, ce dimensiuni are termenul de asimilare şi care sunt formele de luptă paşnică ale organizaţiilor minoritare. După această „reîntregire virtuală” tinerească, realizată prin acest program Fără graniţă, s-ar înţelege mult mai bine şi rolul învăţământului în limba maternă (şcoli cu predare exclusivă în limba română, secţii autonome de învăţământ românesc alături de cele ucrainene sau sârbe), sau rolul complex al bisericilor al căror limbă de desfăşurare este alta, decât al statului (româna şi nu ucraineana, rusa sau sârba în cazul minorităţilor româneşti, respectiv maghiara în România).
Astfel am putea ajunge într-un mod firesc la ideea – ba chiar starea psiho-socială – conform căreia multilingvismul real este benefic în orice parte al Europei vechi şi noi, şi nu înseamnă sfidare la adresa limbii oficiale a statului. 
Limba maternă trăieşte ca şi pasărea: trece peste graniţe, ca şi un călător clandestin. Nu-şi face griji pentru paşapoarte, naş sau tichete. 

joi, 10 iulie 2014

De ce Republica Moldova are nevoie de o forță politică tradiționalistă în Parlament

În democrații avansate, în prezent, partidele parlamentare se împart în două categorii: 1) partide tradiționaliste și 2) partide revoluționariste. În Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Partidul Conservator, de factură tradiționalistă, nu numai că joacă un rol aparte, ci se află, în prezent, la putere.
În Parlamentul Republicii Moldova există o sigură categorie de partide – cele revoluționariste. Partidele tradiționaliste lipsesc cu desăvârșire. Nici în opoziția  extraparlamentară nu se poate vorbi de vreun partid tradiționalist cu o poziție distinctă și cu o oarecare perspectivă politică. Nici Partidul Conservator, nici PPCD nu cred că se pot contrapune, în competiția electorală din toamnă, actualelor partide revoluționariste parlamentare.
La rândul lor, partidele revoluționariste parlamentare din RM se împart în două sub-categorii: de sorginte liberală – cu rădăcini în revoluția liberală franceză (1789): PLDM, PLR, PL; și de sorginte comunistă, cu rădăcini în revoluția comunistă rusă (1917): PCRM, PD, PSRM, Partidul Renaștere.
Drept rezultat al faptului că toate partidele parlamentare din RM sunt revoluționariste, adică sunt, în esență, „o apă și un pământ”, există un consens în ceea ce privește promovarea „modernizării”. În domeniul economic modernizarea vizează majorarea profiturilor. În sectorul agrar acest lucru se face prin proliferarea, în SUA, Canada, 22 din cele 28 de state ale UE, a organismelor modificate genetic. În RM nu există nici un partid care ar conștientiza pericolul pe care îl reprezintă OMG pentru securitatea biologică a poporului țării, nu există un partid care și-ar asuma alinierea RM la standardele celor șase state din UE în care OMG au fost interzise: Luxemburg, Germania, Franța, Austria, Ungaria și Grecia. La 26 februarie a fost depus în Duma de Stat a Rusiei un proiect delege prin care se preconizează interzicerea OMG și în statul rus. Întrucât în Acordul de Asociere nu a fost introdusă clauza că RM se aliniază standardelor celor șase state din UE – care sunt și standardele ce vor fi sau sunt implementate în Rusia – țara noastră se pare că va pierde piața rusă, ea înscriidu-se în categoria statelor care de dragul unui profit mai mare – și în condițiile unor subvenții reduse pentru agricultori – va utiliza culturi OMG, cu prețul sacrificării sănătății celei mai săraci populații din Europa.       
Republica Moldova are nevoie de un partid tradiționalist, care să promoveze moștenirea tradițională seculară a acestui popor, care să afirme că „reforma” în justiție și administrație nu poate fi decât una morală, ea nu ține de banii alocați de UE (judecătorii corupți vor fi corupți indiferent de mărimea salariilor și de faptul că este sacrificat un coleg prins cu mită de 200$). Un partid tradiționalist ar promova alinierea RM la standardele celor șase state din UE care au interzis cultivarea și vânzarea pe teritoriul lor a OMG. Un partid tradiționalist s-ar opune propagandei desfrâului în spațiul public (indiferent de orientarea celor care îl propagă) și împotriva atacului la instituția familiei. Un partid tradiționalist s-ar baza pe moștenirea ideologică traduționalistă sau conservatoare a lui Mihai Eminescu, și s-ar opune „modernizării” cu orice preț, inclusiv cu prețul sacrificării sănătății biologice a poporului acestei țări. Un partid tradiționalist ar promova eficientizarea producției, dar nu cu prețul distrugerii naturii: cu un partid tradiționalist în arcul puterii de la Chișinău explorarea gazelor de șist – cu prețul distrugerii pânzei freatice, a otrăvirii apelor (adică ceea ce se poate întâmpla la Pungești, Vaslui, România) – nu ar fi posibilă. Un partid tradiționalist ar fi partidul gospodarilor cărora le pasă de țară, de poporul acestei țări.
De ce nu există un partid tradiționalist în politicul moldovenesc? Pentru că un asemenea partid nu ar fi unul geopolitic, el ar reprezenta un proiect moldovenesc, el nu ar promova interesele Occidentului sau Orientului în RM, ci ar promova interesele RM în ambele spații geopolitice.
Și totuși, sunt convins că un partid tradiționalist este posibil în peisajul politic moldovenesc. Atunci când poporul acestei țări va fi pregătit și se va implica – partidul mântuirii morale, economice și sociale va apărea.    

© Pentru republicarea (preluarea) articolului sau a unor părți din el, este obligatorie obţinerea acordului autorului (titularului blog-ului). 

luni, 7 iulie 2014

IMPACTUL SOROCENILOR ASUPRA POLITICULUI ÎN STATUL MEDIEVAL MOLDOVENESC

         Într-o lucrare de referinţă, marele istoric Nicolae Iorga scria în 1919: „De spre Poloni, Moldovenii aveau apoi straja ţeranilor rămaşi răzeşi până în zilele noastre, cu toate schimbările de stăpânire, din părţile băsărăbene ale Orheiului şi Lăpuşnei, vestiţii Orheieni, Lăpuşneni şi Soroceni, oameni neastâmpăraţi şi dârji, cari, chiar pe vremea lui Petru Şchiopul, încep a ridica Domni” [2, 175]. Petru Şchiopul a domnit între anii: 1574-1577, 1578-1579 şi 1582-1591. Iorga adaugă că „Mai târziu apoi erau, de spre Tătari, Codrenii din Codrul Chigheciului (Ţinutul Fălciului). Pentru aceleaşi motive, rămaseră neainşi în libertatea lor Vrâncenii din Vrancea Putnei şi Câmpulungenii din Bucovina actuală, vestiţi păstori, cari trăiră până pe la 1800 ca în cele mai vechi timpuri (...)” [2, 175]. Dimitrie Cantemir s-a referit în „Descrierea Moldovei” la aceste trei zone – Câmpulungul, Vrancea şi Chigheciul sau Tigheciul – pe care le-a numit „republici” [1, 67], în care populaţia se bucura de drepturi speciale (erau un fel de autonomii). Deosebirea între cele trei „republici” (Tigheciul, Vrancea și Câmpulungul) și cele trei comunități din mijlocul interfluviului Pruto-nistrean (Sorocenii, Orheienii și Lăpușnenii) constă în faptul că în timp ce cele trei „republici” erau autoizolate și trăiau după propriile tradiții (se pare că principiul pe care îl urmau era: noi nu ne amestecăm în treburile voastre, voi nu vă amestecați în treburile noastre), cele trei comunități din centrul Basarabiei erau puternic implicate în procesul politic din țară, manifestându-se printr-o angajare activă în luptele politice, respectiv prin impunerea de domni, cum scrie Iorga. Acest fenomen încă urmează să fie studiat în amănunte de cercetărorii temei privind evoluţia politicului în perioada statului medieval moldovenesc.  
            Cum s-a ajuns la faptul că în speţă Sorocenii şi-au dobândit faima unei forţe bine organizate, care încă de la jumătatea secolului al XVI avea un impact semnificativ asupra sistemului politic, respectiv asupra formării puterii în statul medieval moldovenesc? Desigur, răspunzând la această întrebare trebuie luate în considerare împrejurările geografice în care s-a format comunitatea Sorocenilor (păstăm majuscula, folosită de Iorga). Grigore Ureche scria în „Letopisețul Țării Moldovei”, cu referire la momentul de după moartea domnitorului Ion Vodă, zis Armeanul sau cel Cumplit (1572-1574): „Iar daca au pierit Ion vodă, tătarii s’au lasat în pradă piste toată țara, de au robit, de n’au fost nici odată mai mare pustiitate în țară decât atuncea, că pre toți i-au coprinsu făr’ grijă pre la casile lor, unde pănă astăzi între Prut și Nistru au rămas pustiitate, de nu s’au mai discălicat oameni” [3, 211]. Ținutul Soroca a fost o zonă prin care au trecut în Moldova de multe ori bande de tătari și cazaci. Oameni formați în condiții dificile, în care de hotărârile și acțiunile lor depindea însăși păstraria propriilor vieți, Sorocenii au ajuns să fie luptători redutabili. Același Grigore Ureche scria despre Sorocenii, la anul 1587, adică exact în perioada domniei lui Petru Șchiopul, într-un capitolul intitulat „Războiul Pârvului pârcălabului de Soroca, când s’au bătut cu cazacii la Perieaslav, în zilele lui Pătru vodă, 7095 [1587], ghenar 8”, următoarele: „Rădicatu-s’au o samă de cazaci ca niște lupi ce sântu învățați de-a pururi de pradă, de au întrat în țară și au prădat și multe bucate au luat de la ținutul Sorocii. Iar Pârvul pârcălabul Sorocii s’au îndemnat cu hânsarii și cu alții, carii au vrut de bună voe și i-au ajunsu la Perieslavu. Acolo cazacii vrând să nu dea dobânda, moldovenii să scoață al său, tare războiu s-au făcut într’înșii și doao zile bătându-să, de abia au spartu pre cazaci. Mai apoi daca i-au biruit, pre toți i-au omorât, fără numai unul zic să fie scăpat; o samă vii i’au prins și i-au trimis la Pătru vodă, pre carii i-au trimis la împărăție” [3, 223]. Nu orice unități militare i-ar fi putut bate pe cazaci chiar în inima ținutului lor – la Pereiaslav. Răzeștii Soroceni au reușit.
          Desigur, constituind o forță militară redutabilă, Sorocenii se implicau în treburile politice ale statului deoarece erau interesați ca la domnia țării să se afle o persoană care să țină cont de doleanțele lor și care să-i sprijine prompt cu armata țării în încercările ce aveau să se abată asupra lor din Est. La rândul lor, Sorocenii au fost la datorie atunci când pericole la adresa țării au venit din orice parte.
        Prin devotamentul, dăruirea și jertfa adusă pe altarul Țării, Sorocenii s-au recomandat drept o comunitate care a dus în toată țara și peste hotare faima ținutului lor și a cetății Soroca. Datorită condițiilor dificile în care s-au format ca o forță militară de elită, Sorocenii au ajuns să joace un rol important atât în treburile externe – militare – ale Principatului Moldovei (în luptele cu invadatorii), cât și în treburile interne – politice – ale țării. 
     Sorocenii de astăzi – cei din toate cele patru raioane actuale ale ținutului istoric Soroca (Dondușeni, Drochia, Florești și Soroca) – pot fi demni de realizările din trecutul glorios al strămoșilor lor și, desigur, trebuie să le înmulțească.      
            Note:
1. Cantemir D. Descrierea Moldovei. În Cantemir D. Cele mai frumoase pagini. – București: Prometeu, 1993.   
2. Iorga N. Istoria românilor. – Chişinău: Universitas, 1992.
3. Ureche Gr. Letopisețul Țării Moldovei. – Chişinău: Literatura Artistică, 1988.

Postări populare